Universul a fost creat si îsi mentine echilibrul într-un mod inexplicabil, care ne pune pe gânduri. Ordinea din univers arata indubitabil existenta unor invizibili Geniali Arhitecti cu un intelect hiperdezvoltat, care au creat întregul sistem. Este deosebit de greu de conceput ca aceasta ordine si existenta fiintelor inteligente, provin din inexistenta gândirii, respectiv din substante anorganice, pe calea unor simple "intâmplari".
Acesti Geniali Mari Arhitecti din culise, oricare ar fi natura lor, sunt ceea ce se numeste TOT CEEA CE ESTE (bisericile folosesc termenul de "Dumnezeu").
Se pot constata nenumarate exactitati si coincidente incredibile in determinarea echilibrului perfect al universului. Iata numai câteva din aceste "minuni" inexplicabile:
Explozia primordiala "Big-Bang" de acum 13,7 miliarde ani a avut ordinul de marime de 10 la puterea 60. Daca ar fi fost ceva mai slaba sau ceva mai puternica, nu am fi aici, sa discutam despre ea.
Daca temperatura medie a suprafetei pamântului ar fi mai mare decât +25°C, ar exista posibilitatea ca vaporii de apa sa se amestece cu bioxidul de carbon din atmosfera, astfel încât radiatiile infrarosii sa nu mai fie lasate sa se împrastie în atmosfera si astfel sa încalzeasca pamântul la o temperatura apropiata de aceea a lui Venus, temperatura de topire a plumbului. Din fericire, interactiunea dintre vaporii de apa în curs de condensare si elementele atmosferei a fost de asa natura, încât vaporii calzi au servit pentru a diminua continutul de bioxid de carbon din atmosfera, iar norii formati din apa rezultata au servit ca filtru si reflector pentru razele calde ale Soarelui, înainte sa ajunga la suprafata pamântului, mentinând astfel o temperatura optima, necesara pentru o planeta locuibila.
Din cauza înclinarii axei pamântului cu 23˝° catre Soare, în unele locuri apa nu îngheata niciodata, în altele gheata nu se topeste niciodata ca, de exemplu, la poli, iar în alte locuri apa îngheata iarna si gheata se topeste vara, creind astfel o mare varietate de specii biologice.
Oceanele produc o temperare a climei terestre pe distante mari, atât prin faptul ca temperatura lor este mai constanta, cât si prin curentii determinati de apa rece care cade la fund si de apa calda care se ridica. Golfstream-ul este un astfel de curent cald, fara de care Europa ar fi o zona rece, la fel ca Siberia. Ceea ce este uimitor este ca suprafata de separatie a acestui "râu cald oceanic" este atât de clar conturata încât se pot întâlni doua temperaturi diferite la o distanta de aproximativ 6 m pe verticala. De ce, oare, nu se amesteca apele ?
Zapada este un izolator uimitor; cu fulgii sai având forme nenumarate (niciunul identic cu altul !), ea protejeaza solul de înghet excesiv. Ar fi dificil ca viata sa reziste sub sau deasupra solului acoperit cu gheata. De asemenea, zapada constituie o rezerva de apa pentru primavara când este necesara si, deoarece se topeste încet, patrunde în sol mai bine decât o ploaie.
Daca Pamântul ar fi fost numai cu 5% mai aproape de Soare, ne-am praji din cauza efectului de sera, iar daca ar fi fost cu numai 1% mai departe de Soare, am îngheta.
Daca orbita Pamântului ar fi ceva mai eliptica, am îngheta si ne-am praji în cursul unui an, din cauza ca intervalul dintre înghet si fierbere este sub 2% din intervalul mediu de temperatura masurat în Univers.
Gravitatia este suficienta pentru a tine apa si a nu o lasa sa se piarda în spatiu, din cauza fortei centrifuge, la o viteza sub 11 km pe secunda.
Apa este transparenta, ceea ce permite fotosinteza pâna la 50 m adâncime si propagarea sunetului de 4˝ ori mai repede, pentru o mai buna orientare si comunicare prin simturi. Radiatiile mortale ultraviolete pot patrunde numai câtiva milimetri în apa si deci viata a putut sa se dezvolte în oceane, înainte de aparitia atmosferei si a stratului de ozon care sa protejeze si sa întretina viata pe pamânt.
De câte ori fulgerul strabate aerul, produce în jurul lui temperaturi deosebit de mari. Aerul se raceste repede însa, în prealabil, caldura determina combinarea moleculelor de azot si oxigen din aer, formând bioxidul de azot. Acesta se dizolva în apa (de obicei ploua în acele momente) si formeaza acidul azotic, care produce o ploaie acida. Când acidul azotic atinge solul se transforma în nitrati care ajuta la fertilizarea pamântului, ceea ce face posibila viata pe uscat. Fiecare fulger produce imense cantitati de bioxid de azot, furnizând pamântului 10% din oxidul de azot pe care viata îl consuma numai în proportie de 50%. Restul este sintetizat în sol de catre bacterii, care pot utiliza azotul sub alte forme.
Câmpul gravitational al Lunii ridica oceanele cu circa un metru, în functie de pozitia Soarelui, ajutând prin aceasta viata acvatica în privinta hranei, a adapostului si a reproducerii. Daca Luna ar fi mai aproape de Pamânt, ar produce maree catastrofale.
Vântul solar a aparut imediat dupa formarea Pamântului, dar înainte ca vulcanii sa produca apa si gaze; altfel, toata apa si gazele ar fi fost aruncate în spatiu. Daca ar fi lipsit chiar si numai un singur element din toate acestea, nu am fi aici sa discutam cum am ajuns sa existam.
Daca "fortele tari" care actioneaza asupra quark-urilor, neutronilor si protonilor din nucleul atomic ar fi ceva mai slabe, singurul element stabil ar fi hidrogenul. Nu ar mai putea exista nici un alt element. Daca ar fi putin mai tari in raport cu forta electromagnetica (forta care regleaza modul de comportare al leptonilor: electronii si neutronii) atunci un nucleu atomic ce contine numai doi protoni ar deveni o caracteristica stabila a universului. Acesta ar însemna ca hidrogenul sa nu existe, iar stelele si galaxiile sa nu fi evoluat niciodata, iar daca aceasta s-ar fi întâmplat, ar fi fost în mod foarte diferit de felul cum au facut-o.
Dilatarea Universului, atât de aproape de limita dintre colaps si expansiune eterna, pe care omul nu a putut sa o masoare, s-a produs exact cu viteza necesara pentru a permite formarea galaxiilor si stelelor. De fapt un univers ca al nostru, cu galaxii si stele, este destul de improbabil. Daca se considera constantele si legile care ar fi putut rezulta, sansele împotriva unui univers, care a produs viata ca a noastra, sunt imense. Sa consideram sansele ca dupa ce agitam piesele unui ceas aflate într-un recipient, acestea sa se aranjeze la locul lor, astfel încât sa obtinem din nou acelasi ceas care sa functioneze.
Intregul univers este format din protoni si neutroni si nu contine antiprotoni si antineutroni. Un asemenea dezechilibru între particule si antiparticule este o conditie "a priori" pentru existenta noastra, pentru ca daca sistemul ar fi compus dintr-un amestec de particule si antiparticule, în parti egale, acestea s-ar anihila unele pe altele si ar ramâne numai radiatia.
Fiecare atom are o sarcina electrica nula, din cauza ca sarcina pozitiva a fiecarui proton este echilibrata exact de sarcina negativa a unui electron. Acest echilibru exact dintre sarcina unui electron si sarcina unui proton este o alta coincidenta remarcabila prin exactitatea ei.
Daca fortele nucleare, care controleaza comportarea protonilor si neutronilor in nucleul unui atom, ar fi ceva mai puternice decât sunt în realitate, în comparatie cu fortele electrice, atunci biprotonul (un nucleu atomic format din doi protoni) ar fi stabil. Fierul, carbonul, oxigenul si celelalte elemente sunt produsele sintezei stelare ale nucleelor, proces sensibil la câteva accidente aparente ale fizicii. Universul pare a fi astfel creat încât în el sa se petreaca lucruri greu de priceput.
Universul este uimitor de fin reglat pentru a produce creaturi vii, unele chiar cu constiinta si inteligenta, ca oamenii.
Universul s-a dilatat dupa "Big-Bang" tocmai cu viteza necesara care sa permita galaxiilor, stelelor si planetelor sa se formeze. O cale de a întelege extraordinara coincidenta cosmica este de a arunca din nou o privire la varietatea elementelor chimice din univers. Toate acestea, multumita exploziilor si colapsului repetat al supernovelor care au produs 92 de elemente din numai 52. Cel mai stabil element din punct de vedere energetic este fierul si, daca universul s-ar fi racit lent, atunci majoritatea protonilor si neutronilor ar fi fost blocati în nucleele atomilor fierului. Nu ar fi existat loc pentru viata. Daca Universul s-ar fi dilatat mai repede, norii s-ar fi împrastiat, s-ar fi subtiat si s-ar fi separat înainte ca gravitatia sa devina dominanta, chiar la scara locala, si sa determine colapsul lor în galaxii si stele. Fara acel colaps, nici un element greu nu ar fi luat nastere în interiorul stelelor si, din nou, nu am exista aici pentru a ne minuna. Daca Universul s-ar fi dilatat mai încet, s-ar fi oprit si ar fi repetat colapsul dupa primul milion de ani.
Conform descrierii matematice a spatiului si a timpului, facuta de Einstein, s-a constatat ca, daca Big-Bang-ul ar fi fost mai puternic sau mai slab cu o parte din 10 la puterea 60, universul nu ar mai fi avut conditii pentru dezvoltarea vietii, asa cum o cunoastem noi.
Daca neomogenitatea initiala dupa "Big-Bang" ar fi fost ceva mai mica de 10 la puterea 5, atunci universul ar fi si acum tot uniform, fara galaxii, fara stele si fara viata. Aceasta arata faptul ca universul este destul de neomogen, dar nici prea neomogen, deoarece aparitia vietii depinde de înca o coincidenta cosmica, valoarea neomogenitatii.
Intensitatea "fortelor slabe" a fost aceea care a decis cât hidrogen sa fie transformat în heliu dupa "Big-Bang". Este necesar un reglaj fin si foarte precis pentru a evita scaparea într-o directie sau alta. Daca fortele ar fi fost ceva mai puternice, nu s-ar mai fi produs heliu; daca ar fi fost ceva mai slabe, aproape toti barionii s-ar fi transformat în heliu.
O crestere de numai 20% a heliului în univers, ar fi accelerat durata de viata a corpurilor ceresti în asemenea masura, încât acum Soarele ar fi în convulsiile mortii si, în consecinta, Pamântul ar fi mort demult, iar noi, oamenii, nu ne-am fi nascut niciodata.
Dupa câteva mii de ani de la Big-Bang temperaturile si energiile au continuat sa scada proportional cu expansiunea universului. Când temperaturile au scazut sub 3000°C, s-a produs un eveniment important: lumina s-a separat de materie si a iesit din întunericul universului. [Geneza 1:2-4: "Pamântul era fara forma si gol; si întuneric era peste fata adâncului si Spiritul lui Dumnezeu se misca peste întinderea apelor. Si Dumnezeu a zis: "Sa fie lumina!" Si a fost lumina. Dumnezeu a vazut ca lumina era buna; si Dumnezeu a despartit lumina de întuneric"].
S-au facut calcule privitoare la timpul necesar pentru ca, prin reactii chimice întâmplatoare, sa se formeze o simpla bacterie unicelulara, mult mai simpla decât un organism complex multicelurar, ca cel uman. Bazându-se calculele pe viteze de reactie optimist de mari, timpul calculat pentru formarea unei bacterii, nu numai ca depaseste 4,5 miliarde de ani, vârsta Pamântului, ci chiar vârsta totala, de 13,7 miliarde de ani, a universului. Probabilitatea ca procesele întâmplatoare sa produca viata, din baia primordiala de chimicale, este chiar mai mica decât aceea ca, dupa ce se bate omleta, galbenusul si albusul sa se separe sub forma initiala a oului !
ADN si ARN sunt baza materialului genetic al tuturor celulelor vii analizate pâna acum. Aceasta echivalenta între toate formele de viata este o dovada puternica în sprijinul unei singure surse a tuturor formelor de viata. Nu este plauzibil ca aceasta analogie sa fi aparut din întâmplare. Exista 20 de tipuri diferite de aminoacizi utilizati pentru formarea proteinelor. Probabilitatea ca, din întâmplare, sa se dedubleze doua lanturi de proteine identice, fiecare cu 100 de aminoacizi, este o sansa din 20 la puterea 100. Pentru a obtine conditia probabila ca o singura proteina sa se poata dezvolta din întâmplare, ar fi fost necesar sa se execute 10 la puterea 130 încercari în fiecare secunda de la începutul timpului. Pentru a realiza aceste încercari simultane rezerva de hrana ar trebui sa fie de 10 la puterea 90 grame de carbon. Dar, întreaga masa a Pamântului (toate elementele combinate) este de numai 6 x 10 la puterea 27 (in grame). De fapt, 10 la puterea 90 depaseste de multe miliarde de ori masa estimata a universului. Aceste diferente arata clar ca întâmplarea nu putea sa fie forta motrice care sa produca proteine asemanatoare la bacterii si la oameni.
Stelele aflate în primele stadii pierd foarte mari cantitati de materie într-o singura eruptie. Acest fenomen este cunoscut sub numele faza T-Tauri a unei stele. Probabil ca Soarele nu a fost o exceptie. Faza T-Tauri a Soarelui a produs un vânt solar atât de cumplit încât a împrastiat, în întregime, toate gazele interplanetare în spatiul exterior. Atmosferele planetelor au fost si ele maturate. Totusi aici respiram un amestec care întretine viata, de 20% oxigen si 80% azot. Sursa oceanelor si atmosferei noastre sunt, în mare parte, gazele si vaporii eliberati în timpul eruptiilor vulcanice. Oxigenul a aparut mai târziu, prin fotosinteza. Deoarece faza T-Tauri a Soarelui a avut loc dupa aglomerarea materiei planetare, dar înainte de acumularea majora de gaze în vulcani care a însotit topirea pamântului proaspat format, apa si alte substante volatile retinute în pamânt au fost protejate de acest vânt solar. Daca topirea pamântului ar fi avut loc înainte de faza T-Tauri a Soarelui, forta devastatoare a vântului ar fi aruncat apa si gazele din biosfera în spatiul exterior.
Distanta medie a Pamântului fata de Soare este de aproximativ 150 de milioane de kilometri. Variatia anuala a distantei Pamântului fata de Soare este de aproape 4,5 milioane, ceea ce înseamna numai 3% din distanta totala (suntem cu 3% mai aproape în ianuarie). Daca distanta fata de Soare ar fi fost cu numai zece milioane de kilometri mai mica, sau pe aproape, caldura solara ar împiedica apa sa se condenseze. Nu ar exista apa, nici oceane. Intervalul de temperatura al apei lichide este între 0 si 100 de grade Celsius, dar acesta reprezinta mai putin de 2% din intervalul de temperatura al sistemului nostru solar.
Radiatia ultravioleta (UV) poate patrunde numai câtiva milimetri în apa. Aceasta a dat vietii posibilitatea de a se dezvolta în ocean, înainte ca oxigenul sa apara în atmosfera. Oxigenul produs de algele din apa a format ecranul de ozon initial. Apoi, viata a putut sa iasa din adapostul protejat al apei si sa populeze pamântul.
Miscarea masei de fier topit în nucleul pamântului produce câmpul magnetic a carui forta deviaza o mare parte din radiatia cosmica, potential mortala, care ajunge în vecinatatea pamântului. Daca radiatia cosmica nu ar fi deviata, pamântul s-ar scalda într-un torent continuu de ionizari, devastatoare pentru viata.
Caldura din interiorul pamântului produce o activitate vulcanica suficient de mare pentru a elibera apa necesara oceanelor, gazele necesare atmosferei, fierul topit necesar câmpului nostru magnetic, totusi insuficienta pentru ca aparitia vulcanilor si a cutremurelor de pamânt sa fie continua.
In contrast acut cu viteza scazuta de producere a energiei prin fermentatia alimentelor, energia eliberata prin utilizarea alimentelor în procesul de metabolism este atât de mare încât hrana consumata este suficienta pentru a furniza energia necesara plantelor si animalelor multicelulare mari.
Fotosinteza îsi ia energia necesara din razele de lumina. Este atât de eficienta, încât produce cantitati mari de materie organica ce furnizeaza o sursa regenerabila de hrana pentru animale si om. Odata cu aparitia fotosintezei, viata a trecut doua bariere: a fost asigurata productia continua de alimente si a fost furnizat oxigen pentru ca aceasta hrana sa fie utilizata eficient.
Este foarte greu de crezut ca o structura complexa ca ochiul, care implica multe schimbari coordonate, a aparut din întâmplare si, mai ales, ca aceasta s-a produs de mai multe ori. Insusi Darwin era naucit de acest lucru. "Când ma gândesc la ochi, ma înfior" a spus el.
Daca se cer numai sase mutatii pentru a realiza o modificare de adaptare, aceasta ar putea avea loc, datorita întâmplarii, numai o data la un miliard de ani, iar daca ar fi implicate doua duzini de gene, ar necesita 10 miliarde de ani, ceea ce e cu mult mai mult decât vârsta Pamântului.
Coordonarea partilor unei fiinte vii nu se realizeaza la întâmplare, ci prin dezvoltare precis controlata. Nu trebuie sa excludem posibilitatea existentei unor programe, chiar în dezvoltarea prin evolutie.
Osul are o structura precisa, cu adevarat unica, fiind compus din substanta vie si substanta minerala, întrepatrunse. Taria oaselor provine din componente minerale: cristale de hidroxipatita, iar adaptabilitatea - din colagenul viu. Acestea doua sunt aranjate dupa modele specifice, cu spatii rezervate pentru celulele vii care fabrica osul si pentru vasele sangvine. Daca unul din oasele mai mari este taiat în doua, se observa ca el contine o substanta spongioasa formata din straturi încrucisate, care se aliniaza de la sine în cel mai potrivit mod pentru a absorbi tensiunile la care este supus osul respectiv al fiintei respective. Ca si reteaua de grinzi care sustine un pod, aceasta da forta pentru un minimum de greutate. Mai mult, oasele mari contin o cavitate captusita cu un strat special care genereaza celulele necesare sângelui.
Celulele sângelui uman au o viata de numai 120 de zile, si cu totii depindem de maduva, care le înlocuieste în flux.
Apoi, mai este si maiestria articulatiilor cu capsula lor cartilaginoasa si lubrifiantul lor remarcabil, lichidul sinovial. Este evident ca crearea osului a necesitat nu una, ci o întreaga rafala de mutatii, toate integrate unui singur scop, un lucru despre care nu se poate crede ca se produce la întâmplare, chiar daca nu ar fi fost nimic altceva.
In trecerea de la animalele amfibii la cele de uscat, acestea au avut nevoie sa-si protejeze ochii de uscare prin curgerea lacrimilor si au avut nevoie de pleoape pentru a-i proteja de particulele de praf. La fel, nasul trebuie protejat prin furnizare de mucus. De asemenea, nu mai este nevoie de curiosul organ aflat pe partea laterala, numit cuta laterala, care s-a transformat trecând printr-o uimitoare serie de etape. Ochiul si urechea sunt extraordinar de complexe, depasesc orice închipuire. Apoi, sunt schimbarile care au dus de la înotatoarele pestilor la picioare. Darwin se plângea: "Unde sunt infinit de numeroasele verigi de tranzitie care ar ilustra actiunea selectiei naturale ?".
Oul este un miracol, este neted, destul de rigid pentru a-si proteja interiorul, dar nu atât de tare ca puiul sa nu poata sa-l gaureasca si sa iasa. Coaja este permeabila pentru gaze, astfel ca puisorul sa poata respira. Suspendat, în mijlocul oului, este galbenusul sustinut de fire. Coaja oului poate fi rotita de douazeci de ori fara a deranja galbenusul, deoarece firele îl înfasoara.
Ce lucru extraordinar este pana ! Atât de usoara si totusi atât de puternica. La microscop se vede ca este mai deosebita. Pala este divizata în nenumarati tepi goi în interior, fiecare marginit de "tepisori". La o marire puternica, se constata ca fiecare dintre tepi este dotat cu cârlige. Acestea prind tepisorii din fata lor, astfel încât întreaga structura este legata într-o singura pala care opune rezistenta aerului. De fapt, penele prezinta doua modele. Penele inferioare, proiectate pentru a conserva caldura nu au cârlige. Paleontologii presupun ca penele au evoluat din ordinul reptilelor. Acest lucru ar fi necesitat o imensa perioada de timp si ar fi implicat o serie de structuri intermediare. Deocamdata, resturile fosile nu sprijina aceasta ipoteza. In acest caz, faptul uimitor este ca penele par a fi evoluat inaintea zborului si, deci, înainte de a oferi un avantaj pe baza caruia sa poata actiona selectia naturala. Totusi, acesta nu este singurul caz în care produc asemenea anticipari.
Trebuie sa-ti fortezi imaginatia pentru a-ti reprezenta atât de multele modificari, atât de frumos potrivite, care apar din "întâmplare", chiar tinând seama ca au trecut 150 de milioane de ani de la iesirea vietii din oceane si de la aparitia primelor pasari. Fiecare modificare ar fi putut avea loc din întâmplare, în acest interval de timp; ceea ce este greu de crezut este acumularea de modificari integrata într-un singur model functional. Cea mai radicala si mai derutanta dintre aceste modificari este, probabil, termoreglarea, capacitatea multor vietuitoare de a-si regla automat temperatura corpului. Termoreglarea apare complet functionala pe scena evolutiei, pe neasteptate. O privire retrospectiva asupra dovezilor duce la constatarea ca, în fiecare etapa majora, lipsesc aproape complet fosile capabile sa sustina pretentia ca noile forme au aparut printr-o acumulare treptata a modificarilor marunte. Oualele au fost gasite pe deplin dezvoltate; tot asa si penele. Fosilele primelor pasari sunt extrem de rare. Mamiferele cu placenta apar simultan, divizate în 12 grupe. Unii specialisti considera ca numarul acestora este mai mare, de fapt, exista aproape 26 de grupe de mamifere ale caror origini sunt complet obscure. In ceea ce privesc pestii, nu se cunoaste stramosul lor direct. Originea insectelor este un mister total. Pozitia plantelor care fac flori nu este mai buna. Absenta formelor de tranzitie este un fenomen aproape universal. Acest lucru este adevarat atât pentru nevertebrate si vertebrate, cât si pentru plante. Ramura care face legatura cu stramosul comun nu este cunoscuta nici macar într-un singur caz. Rozatoarele apar brusc, gata dotate cu dintii rozatori. Cât despre mamifere, pentru toate cele 32 de ordine ale mamiferelor, ruptura este atât de frapanta, iar golul atât de mare încât originea ordinului se bazeaza pe vagi ipoteze. Chiar cele mai recente modificari evolutive sunt derutante. De exemplu, balenele si delfinii apar, în cazul fosilelor gasite, gata formate si diversificate.
Prin ce întâmplare imaginabila ar fi putut trilobitul sa fi acumulat in ochi singura substanta din univers - si anume calcitul - care are proprietatile optice necesare sa-i impuna singurul tip de suprafata curba cu care ar realiza rezultatul dorit ? Exista nenumarate tipuri posibile de forme, dar nici una dintre ele nu ofera avantajul unic al corectiei sferice. Acum, ca totul sa fie acolo unde trebuie pentru a încununa aceasta rezolvare evolutionista, este faptul ca indicii de refractie al calcitului si chitinei sunt exact cei necesari pentru a produce o lentila aplanatica. Pasarile de prada, ca si soimul sau vulturul, au o vedere ascutita, de opt ori puterea de rezolutie a ochiului uman. Aceasta se realizeaza, în primul rând, printr-o concentrare intensa a receptorilor, cam un milion pe milimetrul patrat si, fireste, acesti receptori sunt, în principal, conuri.
Pe masura ce creierul se formeaza, apar doua protuberante care iau forma de cupa si constituie retina. Ele secreta o substanta, numita inductor, care determina pielea de deasupra sa formeze o lentila. Daca o cupa din ochi este transplantata în alta parte a corpului, ea determina acolo formarea unei lentile. Aceasta explica modul în care colaboreaza tesutul cerebral si pielea. Dar cum, oare, am putea explica faptul ca evolutia a produs o substanta cu proprietati atât de extraordinare ? Modul sau de actiune ramâne un mister.
Originea urechii interne este total necunoscuta... În contrast cu ochiul, unde celulele nediferentiate s-au specializat pâna la formele necesare, aici, structurile existente au fost profund modificate si chiar deplasate în alta pozitie, printr-o serie progresiva de modificari care seamana mai curând cu perfectionarea unui plan, decât cu rezultatul unei serii de coincidente fericite.
Este greu sa întelegi cum ar fi putut selectia naturala sa hotarasca în privinta unor montaje atât de delicate ca dubla închizatoare a gurii la articulatiile aripilor de albina, butonul pentru apasare la Nepas, care trebuie sa fie perfecte ca sa functioneze cât de cât. Multe din aceste modificari au caracteristica "totul sau nimic", ceea ce face foarte greu de înteles cum ar fi putut fi produse prin selectie naturala. De-a lungul anilor, multi biologi au considerat imposibil sa creada ca adaptarile minunat de exacte care se întâlnesc în lumea plantelor si animalelor ar putea sa se datoreze numai "întâmplarii" si au ajuns, adesea împotriva vointei lor, la concluzia ca exista un fel de plan sau finalitate a evolutiei.
Pestii au, în majoritate, culori închise pe spate si deschise pe pântece, ceea ce îi ajuta sa se ascunda de pradatorii de deasupra si de sub ei, adaptare clara prin ea însasi. Vazuti din parti, aspectul lor argintiu îi ascunde efectiv în apa care este plina de lumina refractata de undele de la suprafata. Aceasta se datoreaza capacitatii lor de a secreta multe milioane de cristale de azot minuscule, care se depun în straturi pe pielea si solzii lor. Exista un milion de asemenea oglinzi minuscule pe centimetrul patrat. Numai ele reflecta aproape 24% din lumina incidenta, dar se poate atinge un procent mult mai mare, de aproape 75%, daca acestea sunt aranjate în straturi, alternând cu citoplasma, cu conditia ca straturile sa fie separate prin distante strict egale cu un sfert din lungimea de unda a radiatiei incidente. In cazul luminii verzi, aceasta înseamna a sapte milioana parte dintr-un centimetru si aceasta este exact ceea ce a aranjat evolutia. Cum poate selectia naturala sa realizeze o asemenea solutie de unica precizie ?
Uneori, genetica a fost incapabila sa raspunda principalei întrebari: poate întâmplarea sa explice aparitia unei mutatii necesare sau utile la momentul potrivit si sa procedeze la fel în repetate rânduri? Aceasta era de asteptat. Dar nu a reusit nici sa demonstreze mecanisme prin care, de exemplu, ciocanitoarea a reusit sa dobândeasca o gheara inversa. Si mai putin a fost în stare sa explice procesele prin care s-a format un organ complicat ca urechea. Descoperirile anilor saizeci si saptezeci din sec.20 au facut dificila explicarea chiar a celei mai simple modificari. Genomul s-a dovedit atât de complicat, se întâmpla în interiorul lui atâtea lucruri pe care nu le-am fi banuit niciodata, încât, daca reusim sa întelegem principiul de functionare, genetica va fi ridicata pe o noua treapta si totul se va clarifica.
Faptul ca secventele de reactii coordonate (sunt efectiv mii în corpul omenesc !) ar fi aparut toate prin mutatiile întâmplatoare ale unor gene izolate, este improbabil în cel mai înalt grad. Este ca si cum ne-am astepta ca celebrele maimute care au batut la masina, din întâmplare, piesele lui Shakespeare, sa scrie si lucrarile lui Dante, Racine si Confucius în succesiune rapida. Probabilitatea ca praful purtat de vânt sa reproduca "Serenada" lui Schubert, este mai putin infinitezimala decât posibilitatea unei erori de copiere la moleculele de AND care duc la formarea ochiului.
Aparitia AND sau ARN din întâmplare este improbabila în cel mai înalt grad. Probabilitatea împotriva acestui fapt este de 10 la puterea 301, adica este practic imposibil.
Pamântul este inundat de un vast spectru de vibratii, cele mai multe emanate de Soare, de la unde radio cu lungimi de ordinul kilometrilor si pâna la radiatii gamma ale caror lungimi de unda sunt de 10000 de miliarde de ori mai mici. In acest spectru exista o singura "fereastra" îngusta destinata vibratiilor vizibile pentru om si pe care le numim lumina - acelea ale caror lungimi de unda sunt cuprinse între 380 si 1100 milimicroni. Absorbtia atmosferei sterge aproape tot restul. Apoi, printr-o întâmplare fericita fiintele vii si-au dezvoltat pigmenti care intra în rezonanta cu lungimile de unda cuprinse chiar în aceasta banda si acest lucru este valabil atât în privinta vederii, cât si a energiei. Este greu de acceptat ideea ca întâmplarea sau, mai curând un lung sir de întâmplari, au construit un asemenea mecanism extrem de elaborat care depinde de substante mult mai complexe decât materiile prime pe care le transforma. Daca nu a fost o necesitate interioara, o dispozitie primara incorporata prin constructie de a consolida un asemenea model, nu se poate crede ca ar fi putut aparea ceva atât de complicat si care sa vadeasca o gândire atât de personala.
Dupa un milion de ani de la aparitia vietii, se produce, indiferent prin ce mijloace, o a doua mare discontinuitate: aparitia unui tip de celula mult mai mare si mai sofisticata decât tipul simplu de sac format din molecule care se divid. Si aceasta perfectionare a implicat readaptari rapide ale unui gen care pare sa se afle în afara sferei de actiune a întâmplarii. In cursul dezvoltarii reproducerii sexuale, contrastul din procariot si eucariot a fost numit "cea mai mare discontinuitate evolutionista întâlnita în lumea de azi". Modul în care a fost realizat acest progres ramâne unul dintre cele mai importante mistere ale biologiei.
Newton credea ca sistemul solar pare prea elaborat pentru a fi fost produs numai prin actiunea unor forte haotice. Acest extrem de frumos sistem format din soare, planete si comete, putea sa apara numai datorita planului si conducerii unei/unor Fiinte inteligente si puternice. Lumea naturala nu este numai un amestec oarecare de entitati si forte, ci un plan matematic unificat, extraordinar de ingenios.
Gradul înalt de improbabilitate ca viata sa se fi format prin miscare moleculara întâmplatoare a fost comparat cu un vârtej care, trecând printr-o fabrica de avioane, împrastie componentele si formeaza un Boeing 747 în stare de functionare. Este usor sa se estimeze sansele împotriva asamblarii ADN printr-o permutare întâmplatoare a moleculelor. Sunt aproape 1 urmat de 40000 de zerouri împotriva fata de 1 pentru. Aceasta revine la acelasi lucru cu a arunca o moneda si a obtine capul cam de 130.000 de ori la rând.
Fiecare combinatie de aminoacizi creaza o suprafata care are o forma caracteristica, iar numarul de combinatii posibile este inimaginabil. Daca se considera numai un singur aminoacid din cei douazeci, se pot forma mai mult de 2,4 miliarde de miliarde de combinatii, fiecare dând nastere unei molecule de forma putin diferita. Totusi, moleculele proteinelor reale sunt formate din mai mult de douazeci de aminoacizi. Numarul fiecarui tip prezent variaza de la câtiva la câteva duzini. Numarul combinatiilor posibile ale aminoacizilor într-o molecula de hemoglobina (care transporta oxigenul de la plamâni spre toate celulele corpului) este 10 la puterea 640. Aceasta înseamna 1 urmat de 640 de zerouri. Si numai una din aceste combinatii va functiona perfect (totul din "întâmplare" ?).
In cazul fiintei umane, exista probabil 50.000 de enzime care controleaza 50.000 de reactii chimice. Moleculele acizilor nucleici care contin informatiile ce duc la formarea acestor enzime sunt formate din 6 miliarde de nucleotide. Daca nucleotidele ar fi reprezentate prin litere "în ordinea corecta", ar rezulta un miliard de cuvinte sau, aproximativ, echivalentul a 360 de carti, fiecare de marimea unui volum din "Encyclopedia Britannica".
Mintea omului care nu primeste nici un ajutor sovaie când încearca sa studieze ceva complicat asa cum este ea. Sa presupunem ca am înteles totul despre modul de functionare al creierului, dar nu am putea sa vizualizam procesele care se petrec acolo. Numai pentru a numara conexiunile din cortex, câte una pe secunda, ne-ar trebui 32 de milioane de ani. Desi complex, creierul uman nu are rival în privinta eficientei. Un om fabricat electronic, cu o putere de calcul echivalenta, ar trebui sa aiba inaltimea unei cladiri cu o suta de etaje si sa cuprinda o suprafata de marimea Frantei.
Universul trebuie sa aiba reglaj fin pentru a putea avea destui nucleoni, dar trebuie sa existe si un numar determinat de electroni. Daca numarul electronilor nu ar fi egal cu numarul protonilor, cu o precizie de 1 parte din 10 la puterea 37 sau mai buna, fortele electromagnetice din univers ar fi depasit atât de mult forta gravitationala, incât galaxiile, stelele si planetele nu s-ar fi format niciodata. O parte din 10 la puterea 37 constituie un echilibru atât de incredibil, încât este greu de conceput.
Este uimitor cât de exacta trebuie sa fie viteza de expansiune a universului, pentru ca viata sa existe. Nu poate varia cu mai mult de o parte din 10 la puterea 55 fata de viteza existenta. Daca forta electromagnetica ar creste cu numai o parte din 10 la puterea 40 în raport cu gravitatia, atunci s-ar forma numai stele mici. Daca, însa, ar scadea cu numai o parte din 10 la puterea 40, atunci s-ar forma numai stele mari. Dar, pentru ca viata sa fie posibila în univers, trebuie sa existe atât stele mari cât si mici. Stelele mari trebuie sa existe din cauza ca numai în cuptoarele lor termonucleare se produc majoritatea elementelor necesare vietii. Stelele mici, ca Soarele, trebuie sa existe pentru ca numai stelele mici ard destul de mult pentru a mentine viata pe o planeta.
O stea mai masiva decât Soarele ar arde prea repede si prea intermitent pentru ca viata de pe planeta sa poata fi mentinuta. Dar steaua nu poate fi nici mai putin masiva. Cu cât masa stelei este mai mica, cu atât planeta trebuie sa fie mai apropiata de stea pentru a mentine o temperatura convenabila pentru chimia vietii. Acest lucru da nastere unei probleme, din cauza ca interactiunea, sub forma de maree, dintre o stea si planeta ei creste dramatic pe masura ce distanta care le separa se micsoreaza. Daca planeta ar fi numai foarte putin mai aproape, s-ar produce o interactiune tip maree atât de înspaimântatoare, încât perioada de rotatie a planetei s-ar lungi repede de la ore la luni. De pilda, aceasta a fost soarta planetelor Mercur si Venus.
Luminozitatea soarelui a crescut cu 35% de când viata a aparut pentru prima data pe pamânt. O asemenea schimbare este mai mult decât suficienta pentru a extermina viata. Totusi, viata a rezistat pe pamânt, din cauza ca marirea luminozitatii solare a fost exact compensata, în fiecare etapa, de o scadere a eficientei efectului de sera, din atmosfera pamântului. Aceasta scadere a eficientei efectului de sera a dus la introducerea atenta tocmai a speciilor potrivite de viata, în numar potrivit, chiar la momentul potrivit. Cel mai neînsemnat accident evolutionist ar fi produs fie înghet rapid, fie o fierbere rapida.
Perioada de rotatie a unei planete purtatoare de viata nu poate fi schimbata cu mai mult de câteva procente. Daca timpul de rotatie este prea lung, diferenta de temperatura dintre zi si noapte va fi prea mare. Pe de alta parte, daca planeta se roteste prea repede, viteza vântului ar atinge niveluri catastrofale. O zi linistita pe Jupiter (perioada de rotatie de 10 ore), de exemplu, genereaza vânturi cu viteze de mii de kilometri pe ora. Jupiter este de doua ori si jumatate mai masiv decât toate celelalte planete la un loc. Din cauza masei lui uriase, deci si a gravitatiei uriase, si a pozitiei sale între pamânt si norii de comete care înconjura sistemul solar, Jupiter fie atrage cometele (prin gravitatie) pâna când acestea se ciocnesc de el, asa cum s-a întâmplat în iulie 1994 sau, mai adesea, le deviaza (tot prin gravitatie) în afara sistemului solar. Daca nu ar fi existat Jupiter, noi nu am fi în apropiere pentru a studia originea sistemului solar.
Se pare ca Pamântul (si alte planete din Univers) sunt numai un teren de antrenament pe care s-au facut experiente complexe. Daca nu acesta este cazul, ne jenam sa intrebam: dupa un travaliu gigantic de 13,7 miliarde de ani, cu ce s-au ales Genialii Mari Arhitecti pâna la urma ?...
