Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara ?

Spuneti-mi, n-ati vazut cumva o tara ?

Spuneti-mi, n-ati vãzut cumva o tarã ?
Am fost plecat vreo patru ani pe-afarã;
Azi am venit si-o caut cu ardoare,
Dar n-o gãsesc si-n suflet rãu mã doare.

O caut peste tot, am fost si-n sate,
Ogoare plâng în buruieni lãsate,
Înspre pãduri, potecile uitate
M-au rãtãcit într-un pustiu de cioate.

Acasã poarta nu e zãvorâtã,
Cãci mama tot mai iese si se uitã;
Atâta dor i-a mai rãmas pe lume,
Feciorii sã-i mai strige iar pe nume.

Mosneagul iese-n cale si-o întreabã:
"Vine? La anul, cred! Acu-i la treabã,
La noi în þarã-i multã sãrãcie.
Stiu ei - cã de-or veni, la ce sã vie?!"

Spuneti-mi, n-ati vãzut cumva o tarã
Cântatã de poeti odinioarã,
Cu ochi de cer si plinã de verdeatã?
Am fost si-am cãutat-o si la piatã.

Acolo nu era, de bunã seamã,
Cã prea o înjurau români de mamã;
Harbuzul, pãtrunjelul, biata prunã,
Erau culese parcã de pe Lunã!

Chiar, voi nu aþi vãzut pe jos o þarã,
Cãlcatã în picioare si murdarã?
Ce-aveti cu ea? Nimica nu vã cere,
Eu o declar singura mea avere!