Daca esti american si te muti intr-o casa noua, primesti placinta si prajituri de bun venit de la vecini. Daca esti bucurestean si vrei sa iti construiesti o casa la munte, lucrurile se petrec diferit. Te duci pe teren, te bucuri de aerul curat, infigi niste tarusi in bucataria imaginara si pe terasa, faci ochii roata si pare sa nu vezi picior de vecin.
Dar le simti ochii pititi de dupa un copac sau o veranda. Faptul ca nu-i vezi pe langa tine reprezinta placinta si cadoul cel mai frumos de bun venit.
Te intorci pe calcaie si pleci. Cum te-ai indepartat de poarta, vecina din stanga tabara pe vecina cu care ai stabilit niste ambasade (si ea e "straina" de la Bucuresti) si-ti transmite un mesaj precis: "Spune-le ca daca pun burlanul orientat spre pamantul meu il rup!"
Vecinul din dreapta nu pierde nici el timp si lanseaza un fumigen: "Eu nu tai prunul de pe granita, chiar daca e putred si jumatate la el!".
Cum am adus primele masini cu pietris ca sa nivelam calea, vecinul cu prunul din dreapta s-a molipsit de heirupul nostru constructiv si si-a redisputat granita cu tanti Nuta. Demersul era absolut ineficient, pentru ca cei cativa centimetri care se pierdeau cand pe un teren, cand pe partea cealalta nu foloseau niciunei gopodarii. Dar prilejul a fost folosit ca sa se bata. Cu ciomege, lopata si multa imaginatie in jigniri. Tanti Nuta l-a parat la adunarea lor de credinciosi adventisti si acum pare ca au ingropat lopetile pentru un timp.
Vecinul din spate a simtit nevoia sa-si faca un gard nou. Brusc, a facut masuratorile lui si a trasat cu o ata cu care a mancat pe diagonala o parte de la noi. Am lasat-o asa si ne-am gandit ca atitudinea noastra lipsita de harta ii va determina si pe ei sa stea linstiti.
Avem deja 4 ani de cand ne petrecem verile la munte, unde soacra mea avea o casuta batraneasca. Pe strada noastra am turnat cele mai absurde si sangeroase scene de film. Pentru ca am indraznit sa ne facem poarta si am inaltat si gardul peste care se aplecau sa verifice cum mai traim, i-am scos pur si simplu din minti pe vecini. Carlanul s-a infiintat in delegatie cu nevasta si cu fetele venite chiar atunci in vacanta. Cumnata-sa a venit de vis a vis cu un cutit si cu mosneagul cu care isi ducea soarta, pe care l-a urcat chiar pe poarta. Baiatul pastorului, care spera sa cumpere pamantul socrilor mei pe nimic, a venit cu barosul si cu drujba, ca sa puna la pamant gardul.
Iar eu am venit cu politia, care speram sa reinstaureze legea si ordinea in strada. "Ce sa fac?" - m-a intrebat politistul de proximitate. Noi n-avem nicio competenta aici. Suntem in subordinea primariei si oricum nu ma pun rau cu Carlanul". Nevasta-sa, "Gheoboasa" are un frate care pompeaza in campaniile primarului, asa ca nu era loc de dreptate.
Noroc ca s-a inchegat betonul mai inainte sa puna poarta pe jos clanul de vecini. Am constatat ca eram singurii care aveam acte de proprietate si autorizatie de construire si am fost convinsi ca cei de la primarie vor dezlega limitele proprietatilor noastre. Omul primarului ne-a recomandat sa lasam actele in casa si sa dezlegam limbile batrainilor de pe strada, care stiau cel mai bine unde erau gardurile inainte ca noi sa ne nastem. Cum a inceput discutia cu reprezentantul primariei, Carlea cel batran, s-a imbracat in alb, si-a luat un scaunel pitic, Biblia si a iesit la poarta. Se prefacea ca citeste cuvantul Domnului, dar se transformase intr-o ureche uriasa; atata o aplecat-o spre noi, incat mai avea putin si-si rupea oasele cand s-a rostogolit de pe scaunul de judecata.
Am incercat sa-l sensibilizez pe tanarul Carlea, barbatul Gheboasei si sa-i spunem ca fiecare din noi are copii si e pacat sa ne dam in cap de la un centimetru de pamant, care este din belsug pentru toti la cimitir. "Copiii n-au loc cand ne gandim la pamanul pe care-l «ramnim»"! Intr-o zi ne-am gandit sa facem la noi in curte mici. Nevasta pastorului a chemat un echipaj de pompieri. Altadata am cumparat cativa braduti mici, pe care i-a otravit minunata familie de vecini.
Dupa luptele de gherila de pe strada noastra de oameni piosi, am hotarat sa vindem - da, este de vanzare cuibarul de nebunii :) - si sa ne mutam in partea cealalta, unde am fost intampinati cu ravasele de la inceputul povestii noastre. Chiar astazi am deschis santierul oficial. Ne-am pomenit cu tanti Nuta cu mainile in sold, pufnind ca nu apucase inca sa coseasca iarba noastra, pe care o mananca de cativa ani vaca ei. Am intrebat-o daca ne cearta cumva, sau ce sa intelegem din ton. A mai stat putin si ne-a intrebat daca avem autorizatie. Asta este lovitura suprema pe care o aplica un muntean unui "strainas", cum i se spune unui bucurestean atras de plaiurile lor binecuvantate. Si asta pentru ca niciun om din sat nu are autorizatie cand construieste - de la un cotet, pana la o casa, de la prefect, pana la un simplu taran.
Cine a ajuns odata in zona Rucar - Moeciu - Bran n-are cum sa uite frumusetea nelumeasca a muntilor Carpati. Imi inchipui ca Dumnezeu a facut satul de munte intr-o zi de duminica, pe timp berechet si cu rabdare pentru toate detaliile din plan. Este posibil ca rautatea omului sa fie impanzita peste tot, doar ca aici, in acest cadru divin, este mult mai dureros sa dai ochii cu ea.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu