Sarbatoarea pascala

in traditia satului romanesc, sarbatorile de Pasti s-au bucurat intotdeauna de cea mai aleasa cinstire. Datinile, credintele, practicile ritual-ceremoniale, precum si productiile literaturii populare privitoare la aceste zile mari din calendarul crestin, poarta incarcaturi semantice si emotionale inconfundabile. Sarbatorile de Pasti marcheaza debutul anului ritual crestin, situat – ca un centru de echilibru – intre echinoctiul de primavara (inceputul Anului Nou agrar) si ziua Sfantului Gheorghe (inceputul Anului Nou pastoral.Ciclul Pascal include o perioada de douasprezece zile, Duminica Floriilor – Duminica Tomei, in care sunt concentrate cele douasprezece luni ale anului. in primele sase zile anul imbatraneste, se degradeaza treptat (" Saptamana patimilor "), pentru ca odata cu invierea lui Iisus Hristos toate si totul sa intre sub cele mai bune auspicii, sub zodia recosmicizarii timpului primordial (" Saptamana luminata ").Duminica Floriilor este cunoscuta si sub numele de Florii, Duminica Vlastarilor, Staulele Florilor sau Staurile Florii. Desi astazi prezinta o puternica componenta crestina, sarbatoarea Floriilor pastreaza reminiscente din timpuri mult mai vechi. Prin insasi denumirea ei aminteste de Floralia (Florilia), festivitate inchinata zeitei Flora, " Mama primaverii ".Exista credinta ca ramurile de la Florii aduc rodire si belsug oriunde ar fi asezate – in gradini, pe ogoare, in livezi, in staule, cotete, stupi etc. Crengile de rachita sau de salcie aduse de la biserica se pastreaza la icoane ori sub stresinile caselor si se aprind cand trebuie alungati norii aducatori de grindina. Tinerele fete culeg diferite flori si ramurele de mar inflorit pentru a fi ferite de rele si iubite de feciori.Zilele din " Saptamana patimilor " (sau " Saptamana mare ") prilejuiesc variate interdictii, unele fiind raportate aproape exclusiv la suferintele Mantuitorului. Tot acum se savarsesc numeroase treburi gospodaresti (zugravirea caselor si a staulelor, curatenie in curti si livezi), in scopuri profilactice si purificatoare, dar si cu evidente aderente la stravechiul cult al mortilor (aprinderea focurilor pentru ca sufletele celor adormiti sa nu sufere de frig sau sa nu se rataceasca pe cale).in Joia mare se pastreaza, inca obiceiul incondeierii oualor. in prezent majoritatea zonelor etnografice nu reprezinta spatii de referinta in acest sens, insa conserva procedee arhaice de realizare si un valoros repertoriu de teme si motive ornamentale. Cunoscut la mai toate popoarele lumii, obiceiul vopsirii sau al incondeierii, inchistririi (impistririi) oualor cu variate semne si simboluri are o vechime considerabila. Oul apare ca un simbol ce ilustreaza renasterea periodica a naturii, revigorarea. El este socotit a fi posesorul unor virtuti speciale, iradiind in juru-i viata, vigoare si sanatate, stimuland rodnicia si prosperitatea. Oul, ca simbol, se explica prin el insusi – este sursa primordiala a vietii pe pamant, a pamantului insusi si chiar a intregului univers. Virtutilor enumerate, cu care era (si chiar este) investit oul, li se adauga inca una: aspectul oului, indicand imaginea limitarii spatiale de tipul cercului magic (forma lui are implicit o interpretare magico-protectoare). Proprietatile sale magico-rituale s-au amplificat in momentul asocierii culorii, care, initial a fost rosie. Culoare rosie reprezenta focul, puterea lui purificatoare, dar si sangele, adica viata.