Vulturul plesuv

Vulturul plesuv alb are penele de culoare maro inchis, cu exceptia gatului, capului si cozii, care sunt albe. Traieste numai pe continentul american, din Alaska si Canada, pana in sudul Americii de Nord, aproape de granita cu Mexicul. Foarte buni zburatori si buni inotatori, vulturii plesuvi se hranesc in special cu pesti, dar si mici mamifere (pui de caprioara, iepuri si chiar maimute), sau cu resturi de animale moarte. Cuiburile, foarte mari si solide, si le construiesc in varful copacilor, in care femela depune anual - la inceputul lunii aprilie - doua sau trei oua. Deoarece sunt pasari “familiste” (vulturii isi aleg perechea pe viata), cuibul este reconstruit in fiecare an, ambii parinti adaugand mereu crengute, frunze si betigase pentru a-l intari. Astfel, pe durata intregii vieti a unei perechi de vulturi (care poate fi de pana la 30 - 35 de ani), un cuib “refacut” de la an la an poate ajunge la un diametru de chiar 2 metri si o greutate de 450 de kilograme. Inchipuiti-va ca in el ar putea usor sa doarma chiar si un baschetbalist! Vulturii au vederea de trei ori mai buna ca a omului, putand zari prada chiar si de la doi kilometri distanta, din inaltul cerului. Pot zbura 300 de kilometri fara oprire, cu viteze care ajung si la 180 de kilometri pe ora (aproape cat a unei masini de Formula 1) atunci cand coboara aproape vertical pentru a inhata pestii din apa. Vulturul are ciocul si ghearele foarte puternice, acestea crescand continuu pe toata durata vietii. De altfel, datorita acestor puternice gheare, vulturul poate cara, in zbor, o prada care cateodata depaseste jumatate din greutatea corpului. Un lucru interesant este “mutarea” tot mai multor perechi de vulturi catre zonele impadurite, inlocuind astfel, ca hrana, pestii din lacurile nordice, cu animale moarte. Motivul, spun unii cercetatori, ar fi - curios lucru - chiar taierea masiva a padurilor. Explicatia: in zonele despadurite s-au construit drumuri tot mai multe, a crescut numarul masinilor in zona si, din pacate, a crescut si numarul accidentelor in care au fost omorate caprioare, cerbi sau alte animale. Aceasta noua “hrana” a atras tot mai multi vulturi. Totusi, numarul lor a scazut considerabil, de la cateva sute de mii, pe vremuri, existand in prezent doar 75000 de exemplare in salbaticie. Vulturul de Filipine este, ca si cel american, pasare nationala in tara sa. Numarul exemplarelor este estimat la doar 250 de pasari mature, iar aceasta cifra este in continua scadere, din cauza despaduririlor si a vanatorilor ilegale. Marimile vulturului filipinez il descriu ca fiind o rapitoare foarte puternica: 6,5 kilograme, un metru inaltime si aproape cinci metri (!) cu aripile intinse. Traieste intre 30 si 60 de ani, numai in paduri, cuibul fiind construit in varful copacilor grosi si inalti. Hrana de baza sunt maimutele, dar nu ezita sa se “bata” cu alti rapitori pentru resturile altor animale. Nu ataca niciodata animalele domestice. Este ocrotit de legea filipineza, iar cresterea lui in centre speciale si gradini zoologice este facuta printr-o supraveghere stricta. O alta ruda a rapitoarelor din padurile americane este vulturul Harpy, de asemenea o pasare pe cale de disparitie. Are pene negre pe tot spatele, albe pe piept - cu o dunga neagra pana la gat, capul este complet gri, “incoronat” cu o creasta dubla. Aceasta coloratie ciudata a penelor, precum si creasta, i-au adus lui Harpy numele de “vulturul cu privire amenintatoare”. La fel ca vulturul plesuv alb, si Harpy este un teribil vanator, datorita marimii sale impresionante: femela poate depasi un metru in inaltime si zece kilograme in greutate. Are aripile mai scurte - din cauza adaptarii la viata de padure, lucru care ii confera vulturului Harpy o usurinta in miscare mult mai mare, iar atacul asupra prazii este extrem de rapid. Cu o inaltime de 1,2 metri (cam cat un copil de 10 - 12 ani) si o deschidere a aripilor de 6 - 7 metri (aproape cat o poarta de fotbal!), condorii sunt speciile de vulturi cele mai mari. Traiesc in Muntii Anzi din America de Sud si in statul California, stancile abrupte si izolate fiind locurile preferate pentru cuiburi. Hrana, formata din animale mici, pui de maimuta sau de caprioara, precum si din cadavre, o “imparte” cu alte trei specii de vulturi din zona: cel negru, cel turcesc si regele-vultur. Iar “masa” condorului este servita intr-o ordine bine stabilita: masculul cel mai batran, apoi puii, iar la sfarsit - femelele. In cautarea hranei, condorii zboara la inaltimi foarte mari, pentru a nu fi vazuti de viitoarele prazi, asupra carora coboara in picaj, cu aripile desfacute. Din cauza aripilor foarte delicate, condorul intra rar in conflicte cu alte pasari rapitoare, preferand in locul luptei cautarea hranei in alta parte. Un lucru foarte interesant este faptul ca, in timpul noptii, temperatura corpului condorilor scade, acest lucru permitandu-le sa-si pastreze energia. Iar dimineata - si pe tot parcursul zilei - isi deschid larg aripile, pentru a se reincalzi, dar si pentru a-si indrepta acele pene care se indoaie in timpul zborurilor lungi. Ca si ceilalti vulturi, condorii au o coloratie a penelor interesanta: spatele este negru cu nuante maronii, penele din varful aripilor sunt albe, capul este galben - portocaliu si total lipsit de pene, iar picioarele sunt roz. Populatia din Muntii Anzi are o falsa credinta despre oasele si pielea acestor pasari, care - potrivit traditiei din batrani - ar vindeca multe boli. Din acest motiv, condorii de pe ambele continente americane sunt vanati sau prinsi, astfel incat in 1987 mai existau doar 27 de condori in viata, toti in gradini zoologice. Datorita programelor speciale, de atunci si pana in prezent, mai mult de 30 de exemplare s-au nascut in captivitate si au fost eliberate in natura, numarul lor fiind in continua crestere.