Ea are 86 de ani, el 82. Diferenta dintre ei e mai mult decat vizibila.
Ea, aproape o leguma, lovita de o boala crunta si dura. El, cum ar zice
Eminescu, "vesnic tanar si ferice", mereu cu zambetul pe buze, pus pe
sotii si plin de energie mai rau ca un adolescent. Isi poarta
batranetile impreuna, mereu tinandu-se de mana si uitandu-se unul in
ochii altuia. Nici nu stiu de unde si-au pastrat atata iubire si atata
voiosie, au suficienta cat sa dea si altora.
In fiecare seara, ii vad plimbandu-se impreuna si mergand in vizite pe
la vecini. Ea, desi pare incapabila si inconstienta, se tine strans de
mana lui si il saruta pe obraz din cand in cand. El o alinta plin de
duiosie, i se citeste in ochi tandretea, si ii da bomboane colorate.
"Doamna", caci asa ii spune toata lumea (pe vremuri, fusese invatatoare),
zambeste pret de-o secunda si isi intoarce instant privirea goala si
pierduta. Se uita ba in sus, ba la el, ca si cand maretia toata a
cerurilor s-ar regasi in ochii lui albastri.
Nu cred ca i-am vazut vreodata altfel decat uniti si afectuosi unul cu altul. Se pare ca, in cazul ei, iubirea n-are limite si nu e ingradita nici macar de inconstienta, caci, in nebunia ei generata de batranete si boala, nu ar trai nici macar o zi fara el.
In cazul lui, nici nu stiu cum sa definesc iubire. Nevoia de a o proteja si de a avea grija de ea a fost, poate, mai puternica decat durerile batranetii si neputinta varstei. Nimic nu l-a oprit, nici macar faptul ca de-atatia ani e nevoit sa poarte monoloage nesfarsite, sa traiasca din amintiri si sa puna intrebari fara a primi vreun raspuns, poate doar o miscare scurta din cap.
Sunt fericiti impreuna. Asa, batrani, plini de riduri si neputinciosi, ei sunt mai fericiti si mai linistiti decat suntem noi, cei tineri, cei care le-avem pe toate. Cumva, ei si-au gasit rostul in viata, si-au cladit traiul cu migala, iar acum, cand privesc in urma, povestile lor par desprinse dintr-o alta viata, dintr-o lume in care dragostea mai valora ceva. Dintr-un timp nesfarsit, cand inca mai existau cavaleri care isi protejau domnitele si le fermecau cu priviri timide si scrisori de amor sau poezii naive spuse intr-un suflet.
Privesc spre noi, cei de acum, si nu gasesc magia asta. Caut in zadar din priviri un zambet sincer, dar nu reusesc sa-l gasesc, nu stiu unde s-a pitit si nu stiu de ce. Mi-e teama ca eu nu voi avea de povestit nimic, caci acum, in vremurile noastre, nu mai sunt povesti. Nimeni nu mai are asteptari, nimeni nu mai cauta maretie, nu mai cauta vraja. E atat de simplu sa cuceresti si sa fii cucerit acum, ca ma minunez cum de se mai poarta uneori razboaie, nici nu le mai vad rostul. Ah, ba nu, astea se poarta din mandrie.
Unde ne-am pierdut? Pe ce carare, pe ce drum am lasat in urma iubirea si respectul? Cand, oare, am uitat sa fim zburdalnici, sa fim blanzi si atenti?
Acum, chiar de ne-am intoarce si-am privi inapoi, am bajbai prin intuneric dupa o ramasita de iubire. Dar nu-i suficienta o bucatica. Ca sa construiesti maret, iti trebuie o iubire intreaga, deplina. Iti mai trebuie stropi de respect, dar si pe-ala l-am pierdut pe undeva, probabil ca ne incarca prea tare sufletul. Si cred ca ne-ar mai trebui incredere. Increderea ca, in vartejul frivolitatii, noi vom fi in stare sa conturam o poveste cum n-a mai fost alta. O poveste care sa nu ne ingradeasca, sa ne faca mai buni si sa ne tina mereu cu zambetul pe buze chiar si la 90 de ani. Stiti voi mai bine ce fel de poveste.. din randul celor demne de spus nepotilor la gura sobei.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu