Calatorind in Flandra

Westmalle, în Flandra – nordul vorbitor de flamandă al Belgiei –, dintr-odată nu mai sunt atât de sigură că vreau să-mi petrec noaptea printre trapiști, călugării tăcuți din ordinul catolic fondat acum peste trei secole. Bătaia în ușa impunătoare din lemn aduce o pereche de ochi în dreptul vizetei cu grilaj:
„Ședere temporară?” latră vocea. „N-am auzit de așa ceva. Frații sunt la biserică.”
Ne promisesem de mult, eu și prietena mea, Wendy Littlefield, un interludiu liniștit aici, la abația Westmalle, încă de acum zece ani, când Wendy – importatoare de bere în Chicago și prima americancă acceptată în ghilda berarilor belgieni, cu o vechime de 500 de ani – mă adusese la fabrica de bere a mânăstirii, aflată alături. Pe atunci, trăgând cu ochiul prin porțile abației, îi invidiasem pe călugării care traversau cu bicicleta domeniul bucolic și aveau timp să cântărească întrebările eterne ale vieții.

„Sunt bine veniți toți cei cărora pacea și liniștea le sunt prielnice”, spune pagina web a abației Westmalle la secțiunea „Condiții de ședere”, dar vocea aspră de dincolo de ușă ne-a trezit din fantezia noastră demnă de vârsta de mijloc. Două femei n-ar fi oare nepotrivite într-un mediu exclusiv masculin, legat prin jurământul celibatului? Nu cumva, așa cum m-a avertizat cineva odată, tăcerea prelungită, ca și lipsa somnului REM, naște demoni? Oare călugării știu că nu suntem catolice? Și, în fond, de ce respectă oamenii aceștia un stil de viață medieval – șase ceasuri de rugăciune pe zi, cu începere de la 4 dimineața – la nici o oră de aeroportul din Bruxelles?
„N-am văzut noi un han drăguț, venind încoace?” îi șoptesc lui Wendy.
Cu câteva zile mai devreme, eu și Wendy ne începusem expediția cu o călătorie de zece minute cu „Trenul Diavolului”, numit astfel de localnici fiindcă are o viteză de-a dreptul păgână, de la aeroportul din Bruxelles la Mechelen. Ca să ne facem acomodarea spirituală înainte de șederea la mânăstire, hotărâsem să facem mai întâi un tur al vechilor așezăminte ale beghinelor din regiune – complexe de clădiri (adesea împrejmuite de ziduri) înrudite cu mânăstirile, unde femeile nemăritate (beghinele) locuiau împreună, fără jurăminte de castitate sau sărăcie. Cum mulți bărbați erau plecați în cruciade, în secolul al XIII-lea femeile singure tot mai numeroase au format astfel de orășele-în-oraș, nedependente de exterior, cu brutării, fabrici de bere și biserici. În prezent, multe sunt incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.
Ajunse la Mechelen, aflăm că beghinele nu erau cine știe ce populare. „Lumea se întreba: Cine sunt femeile astea care refuză să ia calea mânăstirii?”, explică Leona de Graef, ghidul de un nonconformism delicios căreia i-am cerut să ne ofere o perspectivă istorică a străduțelor înguste. „Multe erau fete bogate”, spune ea – educate, ieșite în lume și poate chiar puțin răsfățate. Au fost declarate eretice și exilate, în mod convenabil, în afara zidurilor orașului. „Gata cu problema”, declară de Graef. „Adio, beghine.” ascultând-o, mintea îmi fuge la Wendy. Hotărâtă să studieze la Yale în anii ’70, când puține femei erau admise, a bătut la ușa universității până a fost acceptată.
În burnița dimineții, casele de pe străduțele înguste par să se înghesuie una într-alta în căutare de siguranță. O privire prin ferestre dezvăluie gustul proprietarilor pentru un oarecare lux – grinzi grele, scări decorative, chiar și mici borduri mai sus de gaura cheii (poate pentru îndrumarea mâinilor tremurătoare după consumul de alcool?). Wendy localizează Het Anker, o fabrică de bere înființată de beghinele din Mechelen în 1471. Dar, până să ne câștigăm o Gouden Carolus cu aroma ei de malț, am planificat un tur cu mașina, aparent simplu, al așezămintelor beghinelor Lier și Leuven, din apropiere.
Turul ne-a umplut de sentimentul înălțător al puterii feminine, dar asta nu ne ajută cu sarcina următoare: spargerea codului la GPS-ul vorbitor de flamandă din mașina noastră închiriată. În mod inexplicabil, dispozitivul pare hotărât să ne îndrepte spre Bruxelles – în direcția greșită – așa că introducem în grabă comanda korte (scurt). Drept urmare, ne îndrumă pe ceva ce n-aș putea numi decât potecă. În cele din urmă, după 90 de minute de frunzărit hărți pe hârtie și luptă cu orgoliul rănit, vedem turnul cu ceas cu mai multe fețe, Zimmertoren, din Lier, apoi ajungem la intrarea așezământului beghinelor.
Cum stăm așa, singure, în fața porții baroce, parcă doar noi – și UNESCO – știm despre orașul acesta fortificat care și-a sărbătorit a 800-a aniversare în 2012. Pavajul denivelat ne obligă să încetinim pasul până la ritmul feudal, în trecerea noastră pe lângă case construite parcă pentru spiriduși. Spiriduși care, sperăm noi, se ocupă și cu patiseria? Cu foamea în stomac, dăm fuga într-o ceainărie, Brood-Banket de Vocht, ca să încercăm Lierse vlaaikes cu scorțișoară, o tartină din aluat ca de pâine, cât un puc, cu o rețetă veche de secole. Pe drum, vedem o sculptură excentrică din metal reprezentând o oaie – referire la anecdota potrivit căreia, în Evul Mediu, locuitorii din Lier au avut de ales între a găzdui un târg de animale sau a ridica o universitate și au decis că oile oferă mai multă siguranță decât studenții nărăvași. Astfel, învățătura i-a revenit orașului Leuven, aflat nu departe pe malul Râului Dijle – următoarea noastră oprire. În centru, studenții și scuterele dau fuga care încotro, trecând pe lângă Marele Așezământ al Beghinelor, cu ferestre minuscule și ziduri împrejmuitoare înalte. Înțelegem mesajul – beghinelor le plăcea să fie lăsate în pace – și ne întoarcem la Mechelen, unde ne cheamă meniul de bere de la Het Anker.

natgeo.ro