Paul Dicu

Cred ca, in viata unui alergator si, in particular, in viata unui maratonist, sunt cateva curse care trebuie facute. Cateva linii de finish peste care trebuie sa treci, pentru ca altfel nu te vor lasa in pace cosmarurile.
Marathon des Sables face parte din aceasta liga. E una din acele curse care te invata despre tine mai mult decat iti poti inchipui.
In 1986, un francez nastea cursa asta. Astazi, aproximativ 1000 de oameni, din 45-50 de tari, se bat sa alerge acolo.
Cursa asta e un certificat de nastere. E o discutie pe care trebuie s-o ai cu tine, daca pretinzi ca-ti esti sincer. E simplu. 250 de kilometri de alergare in desert, cu rucsacul in spate, 7 zile, plus inca vreo 3 zile administrative. Tot ce trebuie sa faci e s-o termini. Atat. E treaba ta ce mananci, cu ce te imbraci, cu ce te-ncalti si cum ai grija de tine, singur, in desert. Desigur ca exista asistenta medicala – una exceptionala, data de niste medici absolut minunati – doar ca are niste limite. Spre exemplu, daca oamenii aia iti fac doua perfuzii datorate deshidratarii, esti eliminat din cursa. Si, pentru toate astea, platesti cam 5000 de euro. Deci, ce alegi?
La fel ca-n viata, alegi sa participi sau nu.
De ce-ar trebui sa ne intereseze pe noi cursa asta? Ce legatura e intre noi si cele 10 zile de orbecaiala prin desert?
Ma obisnuisem, in perioada de pregatire, cu replica "oamenii mor de foame si-si pierd slujbele si tie-ti arde de Sahara?". Si-mi era tare greu sa explic ca TOCMAI in aceste momente, oamenii trebuie sa CONSTRUIASCA. Tocmai cand ai gura plina de nisip, trebuie sa-ncerci sa faci castele din nisipul ala.
Nu, nu e un moft. Nu e o vacanta trendy - ha, nu vreti sa mergeti in vacanta asta, va spun eu, mai ales ca la cursele astea chiar se moare, fara exagerare. Nu e nici macar vreun pariu facut cu mine.
Si nici vreo cale, calea o fac eu, cu fiecare pas facut in nisipul asta. Si-atunci, de ce? Ce treaba avem noi cu desertul, cu ce ne priveste pe noi cursa asta? De ce-ar trebui ca fiecare din noi s-o facem? Pentru ca singurul lucru care ramane e ceea ce construiesti. Singurul dar pe care ti-l poti, face fara sa te uiti la pret, e sa TE construiesti pe tine. Si cursa asta te dezghioaca si te reconstruieste, si-ti canta un prohod existential, si te renaste la sfarsit, precum un pantec turbat si afectuos.
Si ne mai priveste pentru ca, din taxa asta de participare, se duc niste bani spre oameni bolnavi de cele mai groaznice maladii, carora noi le intoarcem spatele, facandu-ne ca nu exista. Si ce, mi-au zis unii, noi n-avem bolnavii nostri? Ba da, ii avem, dar asta nu inseamna ca n-avem dreptul de a ne alege felul in care sa ne spalam pacatele. Da, asa-mi tin eu genunchiul jos si-asa-l invat sa se ridice. Avem fiecare deserturile noastre in care ne pierdem, tipam, muscam si ne bem sangele propriu. Si, la capatul lor, cei mai norocosi renasc. Si-nteleg cine sunt.
Eu sunt mandru si onorat ca anul asta, la a doua participare, am sa alerg pentru Inima Copiilor, o organizatie care lupta pentru copiii cu probleme cardiace. O organizatie cu un nucleu de doi oameni, Alex si Enona, care au construit un spital de cardiologie pediatrica, la Marie Curie si care se bat cu statul roman, sa poata ajuta copiii astia nenorocosi. Alerg ca sa atrag atentia si, daca Allah o sa vrea, sa adunam niste bani pentru ei.
E un razboi cu mizeriile, cu neputintele, cu mediocritatile pe care le avem cu totii. Asta e una dintre fricile mele, sa nu cumva sa fiu mediocru, un mediocru cu pretentii. Mi-a trecut prin cap asta acum ceva vreme. Si n-o zic ca da bine pe sticla. Chiar despre asta vorbim. Ajungi sa nu-ti mai permiti lucrurile pe care si le permit ceilalti si ramai pe loc.
Despre cum te pregatesti pentru cursa asta, nu e prea mult de spus. Alergi, mergi, te tarasti, dar, mai presus de orice, nu te opresti.
Pregatirea specifica incepe cam cu un an jumate inainte. Se presupune ca deja ai ceva mii de kilometri alergati, in spate si zici – hai sa o incerc si pe asta! Cu vreo 6 luni inainte incepi sa faci un antrenament in sensul strict al cuvantului care cuprinde 5-6 zile de alergare pe saptamana, totalizand undeva la 100 de km pe saptamana. Inca vreo 2-3 antrenamente de forta si antrenamente de alergat cu un rucsac in carca, pe nisip. Cat poti sa nu pierzi nopti… Asta e pregatirea, foarte pe scurt.
Despre ce si cum s-a intamplat pe-acolo, va voi cere permisiunea sa nu vorbesc prea mult. Nu din vreun alt motiv, dar sunt atat de multe de spus incat mi-ar trebui cateva zile.
Sunt oameni exceptionali acolo. Am avut surpriza sa vad si oameni la 60 de ani. E mai mult decat o cursa de alergare, e autosuficienta alimentara, energetica, si asa mai departe. La sfarsit, cursa asta construieste ceva. Lucrurile se intampla asa: tu esti dezghiocat, dezmembrat, facut bucati si la sfarsit, daca ai noroc, renasti, te recompui. Sunt cativa care vin acolo pentru puncte si pentru locuri in clasamente, dar ceilalti se bat doar cu ei. Nici nu conteaza ce loc ai, pur si simplu e treaba ta cu tine, punct. Problema nu este sa alergi toti cei 250 de kilometri, ci sa nu te opresti. Am vazut oameni care au trecut finish-ul pe coate si pe genunchi. Au cazut, nu ii mai ascultau picioarele. Am incheiat discutia.
Teama? Cum sa nu imi fie?! Eram inainte cu doua nopti, in apartamentul lui Sam, aveam tot echipamentul pe jos. Am luat amnarul sa il probez si in secunda in care a aparut scanteia, am facut pe mine de frica. Mi-a venit in cap vorba Valeriei Racila, fosta noastra campioana: La maratoane se si moare. Si-n 2007, la Marathon des Sables au murit doi. Acolo sunt oameni trimisi in spital, cu elicopterul, in fiecare zi. Directorul cursei, inainte de start, ne spunea – Au fost atatia raniti, atatea abandonuri. Deci, intelegi ca daca nu ti-e frica, or esti prost, or esti inconstient. Frica te tine pe picioare. Te tine alert.
Te intalnesti cu tot, acolo: caldura infernala de 50 de grade, furtuni de nisip, frig cumplit, de 5 grade, serpi, scorpioni, diavolii din tine, apa aproape fierbinte pe care trebuie s-o bei.Tot.
Asta a fost anul trecut, cand alergam doar pentru mine, alergam sa ma impac cu ai mei. Acum alerg pentru Inima Copiilor si, daca un singur om va spune – vreau sa dau 1 leu pentru copiii astia, atunci n-a fost degeaba.
Acum, cred ca n-as mai pleca foarte tare de la inceput, asa cum am facut anul trecut, cand era sa clachez exact in prima zi. Te iei dupa ceilalti, n-ai cum sa nu te iei dupa meseriasi si faci vreo prostie, desi stii ca nu se face asta. Toti alergatorii stiu ca de alergat alergi in ritmul tau, dar cand ii vezi pe profesionisti p-acolo incerci si tu sa tii ritmul si dupa trei ore cazi in fund pe dune si te uiti in jurul tau si zici: “ce dracu caut eu p-aici, cat de nepregatit sunt de am cazut din prima zi?”.
Acum am un motiv in plus sa ma bat cu mizeria asta de societate in care traim si in care ne incapatanam sa construim. Acum un an eram foarte convins ca are rost si ca trebuie sa construim. Uite ca si acum spun aceeasi chestie pentru ca alerg pentru Inima Copiilor si copilasii astia chiar merita, si nu numai ca merita, dar ei sunt aia pentru care facem lucruri.
Un motiv in plus sa continui povestea mea de dragoste cu desertul, in care nu contez nici eu, nici medalia, nici vreun soi imberb de autodepasire, ci doar castelul construit cu nisipul care-ti intra-n gura.
Marathon des Sables. Sahara Marocana. 250 de km. Alergi, mergi, te tarasti, dar, pentru Dumnezeu, nu te opresti. Asta-i tot.
 Paul Dicu.